diferenţe şi indiferenţe

Educaţie = Arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele - Platon.
Cândva mi-am expus o părere în direct la un post de radio. Emisiunea se numea City Drive, moderator Mihai Cioceanu, iar tema zilei era Ce aţi face dacă aţi fi preşedinte pentru o zi?. Spuneam atunci că aş propune o lege. Una singura. LEGEA BUNULUI SIMT. Care sa îl oblige pe fiecare cetăţean în parte sa urmeze cursuri de BUN SIMŢ, să dea capacitatea la BUN SIMŢ, bacalaureatul la BUN SIMŢ, licenţa la BUN SIMT, iar cei care îţi iau şi doctoratul în BUN SIMT au dreptul sa candideze la preşedinţie sau pentru parlamentul României.
Cred şi acum cu tărie că efectele se vor vedea imediat. Nu vei mai fi claxonat la semafor pt că s-a ''pus" roşu de o zecime de secundă, nu vei mai face slalom pe trotuar printre probele de ADN donate cu generozitate de către cei (nu puţini)care suferă de exces de lichide, nu va mai râde nimeni de tine pentru că mergi pe stradă cu ambalajul unui pachet de biscuiţi în mâna până vei găsi un coş de gunoi sau că faci curăţenie în locul în care ai ieşit la sfârşit de săptămână cu familia, nu va mai trebui sa suporţi "deranjul " celor care lucrează în instituţţiile publice, poliţistul te va trata cu BUN SIMT, şeful te va trata, absolvent al facultăţii de BUN SIMT fiind, ca pe un om şi nu ca pe un bun proprietate personală, oamenii vor refuza mita, chiar şi pe cea electorală, deoarece sunt absolvenţi de BUN SIMT, de fapt nici cei care dau mită nu o vor mai da pentru ca şi ei sunt la rândul lor absolvenţi de BUN SIMT....şi câte altele!
Nu în ultimul rând, străinii ne vor privi cu invidie pentru că şcoala de BUN SIMŢ se face doar în limba română!
Cumva în legătură cu cele spuse mai sus, zilele trecute am citit o ştire. Suna cam aşa: ,,Japonezii au înapoiat peste 78 de milioane de dolari găsiţi printre ruine în urma cutremurului.
Tot zilele trecute am văzut, în contraofertă, o altă ştire în care preşedintele meu vorbeşte de MS Regele Mihai I folosind expresia biet ex-rege. Gândul mi-a zburat la cineva foarte drag mie care nu mai este, bunicul meu. Care revenit de pe front în 45, după ce a învârtit tunul pe la cotul Donului, a mai rămas câteva zile în Bucureşti, amânând întâlnirea cu bunica pe care nu o văzuse de ceva timp, doar ca să participe la parada de pe Kiseleff şi să îl vadă pe Majestatea Sa! Asta era dorinţa lui, dorinţă curată a omului crescut la ţară.
Să fie oare un nou exemplu de educaţie propus de domnul preşedinte, care urmează linia începută cu ceva timp în urmă cu apelative mai cunoscute, cel puţin de către o parte din noua generaţie, decât citate din clasici ai literaturii sau personalităţi istorice? Să fie un alt mod, mai balcanic, de a spune L'Etat c'est moi!?
Ce urmează oare? Să vedem personaje de genul ăsta predând lecţii de gen cosorul lu' Moceanu, căci acest biet ex-rege seamănă destul de mult cu atitudinea gardianului semianalfabet din Cel mai iubit dintre pământeni (filmul, nu cartea) ...care-i ministru'?...Adică a avut acestă funcţie în vechiul regim.... Deci tot un ex-!
Diferenţa dintre cele două atitudini este, din punctul meu de vedere, EDUCAŢIA. Care educaţie se reflectă pe de o parte în respectul japonezului de rând faţă de egalul lui din punct de vedere social, chiar dacă, cel mai probabil, decedat, iar pe de altă parte în lipsa de respect a românului, fie el chiar şi preşedinte, faţă de cel care a condus ţara asta ca rege. Că personajul respectiv este obişnuit să se adreseze celor care l-au investit cu încredere şi care l-au mutat de vreo 8 ani la Cotroceni cu apelative gen ţigancă împuţită, băi caraghiosule! păsărică sau să strige pe la tv m..e, ţi-am zis!, etc, nu mai surprinde pe nimeni, dar de la ziarista insistentă din parcarea supermarketului până la reprezentantul cel mai de seamă al familiei regale române, e cale lungă...Probabil nu putem cere unui om să înţeleagă regalitatea, atâta timp cât a fost prea ocupat să se ocupe de succesurile propriilor copii, dar cred că ar putea să înţeleagă că preşedinte e un termen cu sensuri mult mai largi decât rege, poţi fi preşedinte şi de scară de bloc, nu numai de ţară. În ceea ce priveşte regalitatea, doar bieţii cetăţeni ai etniei alergate zilele astea cu molotoave pe la bulgari au ales să dea (involuntar, totuşi) un sens peiorativ cuvântului rege.
Departe de mine gândul că aş fi vreun suporter al regalităţii, deşi nu văd nimic rău în asta, doar că am ales să nu mai fiu indiferent. Pentru că diferenţa dintre japonez şi român creşte pe baza indiferenţei noastre.
Cum ar fi dacă am alege să nu mai fim indiferenţi la diferenţe? Hai, pune-te pe gânduri!

Bunicule, mi-e dor de tine...

Vineri 20 mai, daca ar fi trait, bunicul meu ar fi implinit 89 de ani. A murit in urma cu cinci ani. A trait peste douazeci de ani cu un singur picior, celalalt fiindu-i amputat din incheietura soldului datorita unei greseli medicale grave. Nu intru in amanunte, desi va asigur ca coxartroza  de care a suferit nu a capatat-o la birtul satului, ci in atelierul de tamplarie, iar decizia medicului care a decis din comoditate sa ii lase in femur vreo doi centimetri din fierul unui burghiu a fost cea mai nefericita decizie din viata lui. A lui, a bunicului.  Si asa, intr-un picior, a muncit pana aproape de moarte. Nu l-a impiedicat nici varsta, nici handicapul. Era chemat o data pe an la comisia medicala, asa in carje cum era pentru ca nu putea sa poarte proteza, pentru pensia de handicap, pana le-a spus verde in fata  celor din comisie: " Daca mi-ar fi crescut piciorul, sigur nu mai veneam aici! Si sa nu ma mai chemati, ca nu mai vin!". Si nu l-au mai chemat...

El, bunicul, cel care mi-a luminat copilaria, a avut o singura dorinta, pura dorinta de moldovean: sa ajunga la mormantul lui Stefan de la Putna. A ajuns. A ramas in curtea manastirii sa se odihneasca. L-a gasit bunica cu ochii plini de lacrimi. Cu ochii lui albastri plini de lacrimi...Cineva, bun crestin, vazandu-l in carje, ii strecurase in palma cativa lei... Nu putea nici sa vorbeasca de ciuda. Intr-un tarziu a reusit sa scape cateva vorbe..." Am ajuns sa primesc pomana???" A fost ultima lui iesire din curtea in care s-a nascut, unde a crescut, unde si-a adus aleasa, pe bunica, unde a crescut patru copii, printre care si mama, unde mi-am petrecut aproape toate vacantele...De fapt penultima iesire, ultima a fost cand l-am condus cu totii ACOLO...

A murit asa cum se moare la tara, firesc si natural. Nici acum, dupa cinci ani, nu pot sa cred ca bunicul, cel care ne spunea povesti de pe front, ne spunea poezii si vorbe de duh, nu mai este... Si acum imi suna in urechi cuvintele lui... " Cu un dangat plin de jale/ Mii de clopote dau veste / Stefan Voda al Moldovei / Stefan Voda nu mai este". Mai stii bunicule? Erai tare mandru ca esti din neamul lui Stefan cel Mare!

Sa sti ca nu plang, bunicule! Desi mi-e foarte dor de tine, nu plang! Stiu ca iti este mai bine acolo, desi la fel de bine stiu ca iti lipsesc nepotii tai dragi, cei pe care ii urcai pe bancul de lucru din atelierul tau de tamplarie. Nu cred ca voi uita vreodata sunetul rindelei sau al fierastraului, asa cum sigur nu voi uita vreodata verile fierbinti sau iernile aspre petrecute cu tine, acolo, in talpa Moldovei atat de dragi tie. Sa stii ca de Paste am fost pe la tine,  dar nu mai e nimic la fel. Nici salcia  din poarta in care ma cocotam cand eram copil nu mai e. Nici noi nu mai suntem la fel cum ne stiai tu. Am crescut, avem si noi copiii nostri. Ne implinim rostul, bunicule!

De data asta nu vreau sa pun pe nimeni pe ganduri. Pentru ca nu vreau sa il impart pe bunicu, asa cum il stiu eu, cu nimeni. Ramane al meu, pentru totdeauna... Al meu si al Moldovei...

.

aurul, povara noastra

Daca tot ai avut curiozitatea sa deschizi pagina asta de blog, vreau sa te rog ceva: du-te si umple-ti un pahar cu apa...un pahar mare cu apa curata si rece!

Acum o sa iti spun o poveste trista, care nu incepe, dar sigur, daca va continua, se va sfarsi cu  A FOST ODATA. Deocamdata inca este, se numeste Rosia Montana. Pamant sfintit candva de sangele lui Horea si al lui Iancu, acum intinat de balele spurcate ale unor aventurieri australiano-canadieni, poftiti la masa de catre cei care plang pe umarul tarii, cu mana stransa pumn la spate, sa nu scape argintii...

Si de ce n-ar veni? Tacamurile sunt din aur si argint! Sala de bal are 54 de km patrati, destul loc chiar si pentru o harjoneala la loc ferit de privirea dojenitoare a maestrului de ceremonie! Doar covorul nu mai este rosu, a capatat o usoara nuanta de portocaliu... o fi de la soare, cine stie...

Generosi din fire, musafirii au pregatit si darul pentru gazda! 200 de milioane! De kilograme de cianuri!   Mari boieri invitatii astia! Nu s-au laudat degeaba, chiar au solutii!

Da, e adevarat, vor plati si lautarii, vor hrani si matele care li se freaca de picioare miorlaind a jale, dar ce conteaza! Va fi un ospat pe cinste!

Iar in urma lor, ca de fiecare data, vom ramane noi, iobagii, sa spalam vasele si sa facem curatenie. Si sa punem punct unei povesti care se incheie cu a fost odata.

...intr-un colt, o batrana cu ochii storsi de lacrimi isi inoada broboada sub barbie si, oftand, se pregateste de parastas. isi ingroapa copilul, pe Rosia Montana...nu e prima oara cand isi ingroapa pruncii, dar parca niciodata ciuma nu a fost atat de puternica...

Acum bea paharul cu apa. Si pune-te pe ganduri. Cati dintre noi, cei ce acceptam ,,solutiile" GGC, vom tanji dupa un simplu pahar cu apa curata?

Hai, PUNE-TE PE GANDURI! Si strica si tu in felul tau finalul povestii!

...ŞI un mare poet

De curând l-am descoperit pe Eminescu.... de fapt  încă îl mai caut. Îl caut şi îl aflu departe,  în mine. Sau poate nu l-am găsit eu, ci el a găsit acolo sâmburele din care stă să iasă nimic altceva decât Identitatea. Da, asta e! Acum am o identitate! Sunt din neamul lui Eminescu!

Şterg  praful. E gros praful, colb de uitare! Sau de neştiinţă, mârşav păcat al ignoranţei din mine. Încet, încet, citindu-l pe Eminescu cel neştiut, vii păreri îmi trec  prin faţa ochilor....o cuşmă de tarabostes...o posadă ... doi dinţi pierduţi într-o mlaştină....o diademă de cuşmă domnească cu opt colţuri....albastru  unic...o bardă ţinută strâns de o mână stângă...o roată însângerată...un Constantin, un alt Constantin, un Ştefan, un Radu, un Matei , toţi Brâncoveni alegători ai securii călăului, decât lepădarea de credinţa neamului....

Poate că ar fi mai potrivit să încep cu scuze...poate ar fi mai bine să încep cu a-mi cere iertare, eu, pentru mine, poate şi pentru o bună parte din generaţia mea...

Iartă-mă, bădie! Iartă-ne, bădie! Iartă-ne că nu te-am ştiut decât ca poetul nepereche, când tu de fapt ai fost Românul nepereche. Acum ştiu sau măcar am început să aflu. Acum ştiu că dacă există un sinonim pentru român, acela este Eminescu. Poate că  noi, cei care încă mai simţim româneşte, ar trebui să ne numim emineşti, dar, aflându-ţi trările, ştiu că român e îndestulător. Numai de am fi mai mulţi...

Iartă-ne, bădie, că nu ne-a fost îngăduit să îţi ştim decât  poeziile, iară nu trările şi frământările tale de român conştient de faptul că haita de hiene a trecut fruntariile şi se înfruptă din trupul ţării.

Iartă-i şi pe cei care te scot din manuale pentru a face loc epigonilor contemporani, când tu ar trebui să intri, capitol aparte, în cartea de istorie. Ştiu, aculturaţia te doare, geniile sterpe te oripilează, dar încă  Ai noştrii tineri la Paris învaţă/La gât, cravatei cum să-i facă nodul/ Şi vin  de fericesc norodul/ Cu mintea lor de oaie creaţă…ba mai mult, sunt puşi chiar să conducă destinele învăţământului românesc, batjocorind laolaltă pe dascăli, pe elevi, pe părinţi…

Ştiu, sunt profan! Nu ştiu nimic din ceea ce se întâmplă în lumea culturală modernă, altfel poate reacţionam şi eu la vorbele lui HRP, fin literat al vremurilor noastre, autor al memorabilei expresii : ”Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam daca vrem sa intram in Uniunea Europeană”. Vreau să cred că nu am înţeles corect nici expresia, nici contextul în care a fost spusă, să prea poate să ascunde multă obidă şi neputinţă, dar sună cumplit! Oare câţi ca mine, pălmaşi truditori, nu meşteri în ale condeiului, nu au luat-o ca atare? Chiar şi expresia în sine, care pune în aceeaşi frază cuvintele debara şi debarasare, mie personal nu îmi sună prea academic. Iartă-l şi pe el, bădie! Iartă-l că nu ştie ce face!

Iar tu, cititorule, PUNE-TE PE GÂNDURI! Avem un reper, pe Eminescu, nu ne trebuie mai mult.

P.S. un link pentru cei care vor să îl descopere şi ei pe Eminescu

http://ro.altermedia.info/cultura/eminescu-interzis-gandirea-politic_8880.html

a fi comunitar...

Asist surprins de câteva zile la un circ. Un circ organizat de o asa numita asociaţie Cutu, Cutu, specializată în protecţia câinilor maidanezi. Iar ca tabloul să fie complet, România a ajuns în vârful arătătorului granzilor Europei, Germania şi Franţa.

Şi stau şi mă întreb...

Cine permite ei, Germaniei,  să afişeze lozinci de genul ,,România, tărâmul morţii”, "Romania, afara din Uniunea Europeana!", "Vom boicota produsele romanesti!", "Rusine, Romania!"????

Cine permite ei, Germaniei, să picheteze ambasada României pentru o problemă internă ?

A dispărut aşa de repede amintirea a ceea ce a fost Birkenau – Auschwitz, Dachau, Mauthausen... ? A dispărut amintirea holocaustului pentru aceşti vorbitori de limbă germană, vaşnici apărători ai drepturilor animalelor sau e doar un alt fel de a ne spune nouă, celor aflaţi la ,,curul Europei” cum bine spunea Petre Ţuţea, că sunt mai importante vieţile lor, ale maidanezilor decât vieţile oamenilor?

Cine permite ei, Franţei,  să ţipe în gura mare „România: deputaţii au votat eutanasierea a 3 milioane (!) de câini comunitari. Ruşine!”, „Nu genocidului câinilor comunitari din România!”, „România - opriţi masacrul câinilor”?  

Stricto senso, conform Codului Penal, genocid înseamnă săvârşirea înscopul de a distruge în  întregime sau în parte o colectivitate sau un grup naţiona, etnic, rasial sau religios. Unde se regăsesc câinii comunitari aici?

 Şi ca tabloul să fie complet, pe saitul Cutu, Cutu sunt lăudate astfel de acţiuni la adresa României?!?! Îţi vine să crezi? Sunt români care apreciază astfel de atitudini faţă de România! Poate e mai comod şi mai european să plângi soarta maidanezilor, uitând că în România sunt zeci de mii de copii în centrele de plasament, uitând că în România sunt mii de copii care trăiesc pe stradă, uitând că în România sunt zeci de mii de bătrâni care mor în mizerie, uitând că în România rata avortului a atins cote alarmante din cauza sărăciei…

Dar nu, noi ne îngrijim de bunăstarea câinilor! Şi pentru asta, acceptăm cu bucurie ca România să fie, a câta oară, batjocorită!!

Ce ai zice, ambiţios iubitor al câinilor cu sau fără stăpân, dacă mâine copilul tău ar fi desfigurat de un câine maidanez sau chiar de către unul casnic, dar purtat fără lesă sau botniţă? Ce ai zice dacă el, copilul,  ar trebui să facă în urma acestei întâmplări nu o intervenţie chirurgicală, ci un banal , dar dureros,  tratament antirabic? Ce ai zice dacă ai afla ca costurile unui copil instituţionalizat sunt mai mici decât costurile  unui câine din adăposturile primăriei? Ce ai zice?

Şi dacă tot vreţi să susţineţi  teoria genocidului, aveţi grijă ce argumente aduceţi, pentru că, potrivit aceluiaşi cod penal, genocidul se realizează şi prin luarea de măsuri tinzând la împiedicare naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului!

Hai, PUNE-TE PE GÂNDURI! Şi alege-ţi priorităţile cu grijă!

 

ţara cu mâinile în buzunare

           În România cine nu ţine mâinile în buzunare nu este la modă. În buzunarul de la spate, în buzunarul din faţă, în buzunarul de la geacă, în buzunarul de la piept, în buzunarul altuia, chiar nu contează, totul e ca mâna românului (când spun român, fac referire la cei care au menţionat acest lucru în subsolul  cărţilor de identitate ) trebuie să fie acolo, în buzunar!

           De unde şi o anumită atitudine, pentru că el ,românul, face din acest gest banal o adevărată etichetă.     

           Vedem domnişoare cu ambele mâini în buzunarele de la spatele blugilor purtători de firmă scrisă cu strasuri, legănându-se de pe un picior pe altul, cu gândul aiurea.

           Vedem domnişori aduşi de spate, zgribuliţi, cu umerii ridicaţi, cu mîinile în buzunarele din faţă ale blugilor rupţi sau peticiţi cumpăraţi inevitabil din mall, blugi veniţi dintr-o modă ceva mai veche care cocheta cu sărăcia, astăzi  neînţeleasă mai mult decât oricând de către subsemnatul prin prisma preţului de achiziţie.

           Vedem domni respectabili de la ,,multinaţională” cu costume scumpe şi care fumează cu gesturi studiate, tinând doar o mână în buzunar.

           Vedem doctori cu mâinile în buzunarele halatului, pipăind plicul depus ca o ofrandă cu un minut înainte de către un bolnav proaspăt pus pe picioare sau, dimpotrivă, viitor pacient.

           Vedem fotbalişti cu mersul crăcănat şi cu mâinile, bineînţeles,  în buzunarele pantalonilor de sport.

           Vedem, dacă avem noroc, cetăţeni cu mîinile în buzunarele altor cetăţeni, în autobuze, în metrou, la vreo deschidere de supermarket sau la vreun concert al vreunei trupe la modă. Dacă avem ghinion, nu îi vedem...şi mergem acasă pe jos, cu naşu sau după ce rugăm  vreun trecător să ne împrumute mobilul pentru 30 de secunde să sunăm un prieten.

          Vedem politicieni cu mâna în buzunarele lor pentru o lună, maxim o lună şi jumătate,  pentru ca apoi să îi vedem, timp de 4 ani, cu mîinile în buzunarele noastre.

          Vedem prin intersecţii şi ciungi cu mâinile în buzunare, de data asta în buzunarele celor naivi!

...

             În concluzie, eu cred că în România sunt prea multe buzunare! Mult prea multe buzunare! Haide-ţi să ne imaginăm ce vor face mâine toate mâinile care nu vor mai găsi un buzunar liber! Vrei? PUNE-TE PE GÂNDURI!