duminică, 22 mai 2011

Bunicule, mi-e dor de tine...

Vineri 20 mai, daca ar fi trait, bunicul meu ar fi implinit 89 de ani. A murit in urma cu cinci ani. A trait peste douazeci de ani cu un singur picior, celalalt fiindu-i amputat din incheietura soldului datorita unei greseli medicale grave. Nu intru in amanunte, desi va asigur ca coxartroza  de care a suferit nu a capatat-o la birtul satului, ci in atelierul de tamplarie, iar decizia medicului care a decis din comoditate sa ii lase in femur vreo doi centimetri din fierul unui burghiu a fost cea mai nefericita decizie din viata lui. A lui, a bunicului.  Si asa, intr-un picior, a muncit pana aproape de moarte. Nu l-a impiedicat nici varsta, nici handicapul. Era chemat o data pe an la comisia medicala, asa in carje cum era pentru ca nu putea sa poarte proteza, pentru pensia de handicap, pana le-a spus verde in fata  celor din comisie: " Daca mi-ar fi crescut piciorul, sigur nu mai veneam aici! Si sa nu ma mai chemati, ca nu mai vin!". Si nu l-au mai chemat...
El, bunicul, cel care mi-a luminat copilaria, a avut o singura dorinta, pura dorinta de moldovean: sa ajunga la mormantul lui Stefan de la Putna. A ajuns. A ramas in curtea manastirii sa se odihneasca. L-a gasit bunica cu ochii plini de lacrimi. Cu ochii lui albastri plini de lacrimi...Cineva, bun crestin, vazandu-l in carje, ii strecurase in palma cativa lei... Nu putea nici sa vorbeasca de ciuda. Intr-un tarziu a reusit sa scape cateva vorbe..." Am ajuns sa primesc pomana???" A fost ultima lui iesire din curtea in care s-a nascut, unde a crescut, unde si-a adus aleasa, pe bunica, unde a crescut patru copii, printre care si mama, unde mi-am petrecut aproape toate vacantele...De fapt penultima iesire, ultima a fost cand l-am condus cu totii ACOLO...
A murit asa cum se moare la tara, firesc si natural. Nici acum, dupa cinci ani, nu pot sa cred ca bunicul, cel care ne spunea povesti de pe front, ne spunea poezii si vorbe de duh, nu mai este... Si acum imi suna in urechi cuvintele lui... " Cu un dangat plin de jale/ Mii de clopote dau veste / Stefan Voda al Moldovei / Stefan Voda nu mai este". Mai stii bunicule? Erai tare mandru ca esti din neamul lui Stefan cel Mare!
Sa sti ca nu plang, bunicule! Desi mi-e foarte dor de tine, nu plang! Stiu ca iti este mai bine acolo, desi la fel de bine stiu ca iti lipsesc nepotii tai dragi, cei pe care ii urcai pe bancul de lucru din atelierul tau de tamplarie. Nu cred ca voi uita vreodata sunetul rindelei sau al fierastraului, asa cum sigur nu voi uita vreodata verile fierbinti sau iernile aspre petrecute cu tine, acolo, in talpa Moldovei atat de dragi tie. Sa stii ca de Paste am fost pe la tine,  dar nu mai e nimic la fel. Nici salcia  din poarta in care ma cocotam cand eram copil nu mai e. Nici noi nu mai suntem la fel cum ne stiai tu. Am crescut, avem si noi copiii nostri. Ne implinim rostul, bunicule!
De data asta nu vreau sa pun pe nimeni pe ganduri. Pentru ca nu vreau sa il impart pe bunicu, asa cum il stiu eu, cu nimeni. Ramane al meu, pentru totdeauna... Al meu si al Moldovei...






.

duminică, 15 mai 2011

aurul, povara noastra

Daca tot ai avut curiozitatea sa deschizi pagina asta de blog, vreau sa te rog ceva: du-te si umple-ti un pahar cu apa...un pahar mare cu apa curata si rece!
Acum o sa iti spun o poveste trista, care nu incepe, dar sigur, daca va continua, se va sfarsi cu  A FOST ODATA. Deocamdata inca este, se numeste Rosia Montana. Pamant sfintit candva de sangele lui Horea si al lui Iancu, acum intinat de balele spurcate ale unor aventurieri australiano-canadieni, poftiti la masa de catre cei care plang pe umarul tarii, cu mana stransa pumn la spate, sa nu scape argintii...
Si de ce n-ar veni? Tacamurile sunt din aur si argint! Sala de bal are 54 de km patrati, destul loc chiar si pentru o harjoneala la loc ferit de privirea dojenitoare a maestrului de ceremonie! Doar covorul nu mai este rosu, a capatat o usoara nuanta de portocaliu... o fi de la soare, cine stie...
Generosi din fire, musafirii au pregatit si darul pentru gazda! 200 de milioane! De kilograme de cianuri!   Mari boieri invitatii astia! Nu s-au laudat degeaba, chiar au solutii!
Da, e adevarat, vor plati si lautarii, vor hrani si matele care li se freaca de picioare miorlaind a jale, dar ce conteaza! Va fi un ospat pe cinste!
Iar in urma lor, ca de fiecare data, vom ramane noi, iobagii, sa spalam vasele si sa facem curatenie. Si sa punem punct unei povesti care se incheie cu a fost odata.
...intr-un colt, o batrana cu ochii storsi de lacrimi isi inoada broboada sub barbie si, oftand, se pregateste de parastas. isi ingroapa copilul, pe Rosia Montana...nu e prima oara cand isi ingroapa pruncii, dar parca niciodata ciuma nu a fost atat de puternica...

Acum bea paharul cu apa. Si pune-te pe ganduri. Cati dintre noi, cei ce acceptam ,,solutiile" GGC, vom tanji dupa un simplu pahar cu apa curata?
Hai, PUNE-TE PE GANDURI! Si strica si tu in felul tau finalul povestii!

miercuri, 4 mai 2011

...ŞI un mare poet

De curând l-am descoperit pe Eminescu.... de fapt  încă îl mai caut. Îl caut şi îl aflu departe,  în mine. Sau poate nu l-am găsit eu, ci el a găsit acolo sâmburele din care stă să iasă nimic altceva decât Identitatea. Da, asta e! Acum am o identitate! Sunt din neamul lui Eminescu!
Şterg  praful. E gros praful, colb de uitare! Sau de neştiinţă, mârşav păcat al ignoranţei din mine. Încet, încet, citindu-l pe Eminescu cel neştiut, vii păreri îmi trec  prin faţa ochilor....o cuşmă de tarabostes...o posadă ... doi dinţi pierduţi într-o mlaştină....o diademă de cuşmă domnească cu opt colţuri....albastru  unic...o bardă ţinută strâns de o mână stângă...o roată însângerată...un Constantin, un alt Constantin, un Ştefan, un Radu, un Matei , toţi Brâncoveni alegători ai securii călăului, decât lepădarea de credinţa neamului....
Poate că ar fi mai potrivit să încep cu scuze...poate ar fi mai bine să încep cu a-mi cere iertare, eu, pentru mine, poate şi pentru o bună parte din generaţia mea...
Iartă-mă, bădie! Iartă-ne, bădie! Iartă-ne că nu te-am ştiut decât ca poetul nepereche, când tu de fapt ai fost Românul nepereche. Acum ştiu sau măcar am început să aflu. Acum ştiu că dacă există un sinonim pentru român, acela este Eminescu. Poate că  noi, cei care încă mai simţim româneşte, ar trebui să ne numim emineşti, dar, aflându-ţi trările, ştiu că român e îndestulător. Numai de am fi mai mulţi...
Iartă-ne, bădie, că nu ne-a fost îngăduit să îţi ştim decât  poeziile, iară nu trările şi frământările tale de român conştient de faptul că haita de hiene a trecut fruntariile şi se înfruptă din trupul ţării.
Iartă-i şi pe cei care te scot din manuale pentru a face loc epigonilor contemporani, când tu ar trebui să intri, capitol aparte, în cartea de istorie. Ştiu, aculturaţia te doare, geniile sterpe te oripilează, dar încă  Ai noştrii tineri la Paris învaţă/La gât, cravatei cum să-i facă nodul/ Şi vin  de fericesc norodul/ Cu mintea lor de oaie creaţă…ba mai mult, sunt puşi chiar să conducă destinele învăţământului românesc, batjocorind laolaltă pe dascăli, pe elevi, pe părinţi…
Ştiu, sunt profan! Nu ştiu nimic din ceea ce se întâmplă în lumea culturală modernă, altfel poate reacţionam şi eu la vorbele lui HRP, fin literat al vremurilor noastre, autor al memorabilei expresii : ”Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam daca vrem sa intram in Uniunea Europeană”. Vreau să cred că nu am înţeles corect nici expresia, nici contextul în care a fost spusă, să prea poate să ascunde multă obidă şi neputinţă, dar sună cumplit! Oare câţi ca mine, pălmaşi truditori, nu meşteri în ale condeiului, nu au luat-o ca atare? Chiar şi expresia în sine, care pune în aceeaşi frază cuvintele debara şi debarasare, mie personal nu îmi sună prea academic. Iartă-l şi pe el, bădie! Iartă-l că nu ştie ce face!
Iar tu, cititorule, PUNE-TE PE GÂNDURI! Avem un reper, pe Eminescu, nu ne trebuie mai mult.

P.S. un link pentru cei care vor să îl descopere şi ei pe Eminescu
http://ro.altermedia.info/cultura/eminescu-interzis-gandirea-politic_8880.html