Vineri 20 mai, daca ar fi trait, bunicul meu ar fi implinit 89 de ani. A murit in urma cu cinci ani. A trait peste douazeci de ani cu un singur picior, celalalt fiindu-i amputat din incheietura soldului datorita unei greseli medicale grave. Nu intru in amanunte, desi va asigur ca coxartroza de care a suferit nu a capatat-o la birtul satului, ci in atelierul de tamplarie, iar decizia medicului care a decis din comoditate sa ii lase in femur vreo doi centimetri din fierul unui burghiu a fost cea mai nefericita decizie din viata lui. A lui, a bunicului. Si asa, intr-un picior, a muncit pana aproape de moarte. Nu l-a impiedicat nici varsta, nici handicapul. Era chemat o data pe an la comisia medicala, asa in carje cum era pentru ca nu putea sa poarte proteza, pentru pensia de handicap, pana le-a spus verde in fata celor din comisie: " Daca mi-ar fi crescut piciorul, sigur nu mai veneam aici! Si sa nu ma mai chemati, ca nu mai vin!". Si nu l-au mai chemat...
El, bunicul, cel care mi-a luminat copilaria, a avut o singura dorinta, pura dorinta de moldovean: sa ajunga la mormantul lui Stefan de la Putna. A ajuns. A ramas in curtea manastirii sa se odihneasca. L-a gasit bunica cu ochii plini de lacrimi. Cu ochii lui albastri plini de lacrimi...Cineva, bun crestin, vazandu-l in carje, ii strecurase in palma cativa lei... Nu putea nici sa vorbeasca de ciuda. Intr-un tarziu a reusit sa scape cateva vorbe..." Am ajuns sa primesc pomana???" A fost ultima lui iesire din curtea in care s-a nascut, unde a crescut, unde si-a adus aleasa, pe bunica, unde a crescut patru copii, printre care si mama, unde mi-am petrecut aproape toate vacantele...De fapt penultima iesire, ultima a fost cand l-am condus cu totii ACOLO...
A murit asa cum se moare la tara, firesc si natural. Nici acum, dupa cinci ani, nu pot sa cred ca bunicul, cel care ne spunea povesti de pe front, ne spunea poezii si vorbe de duh, nu mai este... Si acum imi suna in urechi cuvintele lui... " Cu un dangat plin de jale/ Mii de clopote dau veste / Stefan Voda al Moldovei / Stefan Voda nu mai este". Mai stii bunicule? Erai tare mandru ca esti din neamul lui Stefan cel Mare!
Sa sti ca nu plang, bunicule! Desi mi-e foarte dor de tine, nu plang! Stiu ca iti este mai bine acolo, desi la fel de bine stiu ca iti lipsesc nepotii tai dragi, cei pe care ii urcai pe bancul de lucru din atelierul tau de tamplarie. Nu cred ca voi uita vreodata sunetul rindelei sau al fierastraului, asa cum sigur nu voi uita vreodata verile fierbinti sau iernile aspre petrecute cu tine, acolo, in talpa Moldovei atat de dragi tie. Sa stii ca de Paste am fost pe la tine, dar nu mai e nimic la fel. Nici salcia din poarta in care ma cocotam cand eram copil nu mai e. Nici noi nu mai suntem la fel cum ne stiai tu. Am crescut, avem si noi copiii nostri. Ne implinim rostul, bunicule!
De data asta nu vreau sa pun pe nimeni pe ganduri. Pentru ca nu vreau sa il impart pe bunicu, asa cum il stiu eu, cu nimeni. Ramane al meu, pentru totdeauna... Al meu si al Moldovei...
.
